It’s funny. You’re scared of what’s in here, I’m scared of what’s out there.

O noua adaptare a romanului scris de Guy de Maupassant, Bel Ami ilustreaza periplul lui George Duroy (Robert Pattinson), de la mansardele mizere în care traise, la opulenta si luxul clasei sociale înalte din Parisul anilor 1900.
Folosindu-se de puterea sa de seductie si de inteligenta iesita din comun, George reuseste sa se transforme dintr-un tânar sarac lipit pamântului în cel mai dorit barbat al momentului.
Într-o lume în care cei mai puternici oameni din Paris erau, nu barbatii, ci sotiile si amantele lor, prin patul lui George se perinda cele mai frumoase, influente sau informate femei, care îi faciliteaza mai mult sau mai putin constient ascendenta.
Dupa multe episoade în care George îsi seduce si abandoneaza cu sânge rece victimele, tânarul ajunge sa cada prada propriilor uneltiri. Devenit un paria al cercurilor selecte, renegat de toti prietenii sai, numai un gest nebunesc îl mai poate salva de saracie, dar în acelasi timp îl va costa mai scump chiar decât pierderea celei mai mari averi.

Daca iti gresesc, iarta-ma.
Iarta-mi prostia si inocenta. Iarta-mi optimismul. Iarta-mi increderea si iubirea. Iarta-mi fericirea. Iarta-ma ca sunt doar eu si nu pot fi mai mult de atat.
Iarta-mi pacatul de a te iubi, caci tu esti tot ce am. Esti cerul pe care prind stele, soarele ce imi lumineaza calea departe de intunericul vietii, florile culese dimineata in adiere dulce de mister asupritor si povestea citita in fiecare noapte, usor cantand pe genele mele… Esti dorinta mea, pacatul meu.
Daca iti gresesc, iarta-ma.

Fericirea poate fi intalnita intr-un simplu graunte de nisip din desert.

Mie mi se pare foarte interesant, asadar… vizionare placuta!

I wonder, do we all know where we belong? And if we do, in our hearts, why do we so often do nothing about it? Never forget you have only one heart, be true to it.

Durere seaca si rece
Spre viata incet ce va trece
As vrea sa te simt, sa te-ating
Dar de-acum vad… toate se sting…

Si tu ai uitat sa iubesti
Si clipa mai greu s-o gasesti
Dar poate timpul va tine cu noi
Si maine vom chiar si… doi…

Trecutul nu pot sa-l mai schimb
Cu toate acestea fiind
Pot doar sa-ti spun ce gandesc
Si-ncet mai apoi sa… iubesc…

Plânge trecutul în fiorul clipei pe care o rasuflam…

Am inceput sa scriu din nou, sa scriu si sa-mi utilizez condeiul tristetii infinite, durerii frunzelor de arama si ruginei sufletesti. Da, scriu. Scriu sa ma exteriorizez, in dorinta secarii chiar si a ultimei lacrimi scurse pe obrazul meu rumen, in amintirea ultimei raze dulci de soare. Dezamagire. Dezamagire crunta am aflat, am trecut prin toamna si ploi reci si dese si mai apoi, am scufundat corabia viselor mele, m-am imbatat in parfumul lor si am dat pe gat ultima licoare a durerii sale. As vrea sa pot schimba totusi ceva. As vrea sa pot preface pulberea rece si neagra cotidiana in bunatate si stropi de fericire in suflet. As putea… nu! Viata m-a lovit prea des pe nepregatite, atat de des incat am uitat sa simt, sau sa cred… am uitat, pur si simplu. Am uitat, atat de simplu si in mod banal, asa cum uita oamenii de fetele triste intalnite zilnic la metrou. Noi nu privim cu sufletul, ori in durerea lor si nici in problemele vietii. Privim cu mult tupeu inainte si ne lasam acaparati de tot ce doare. Putrefactie. Adjectiv descriind toamna, atat de dulce durere. Asa descriem si sufletul nostru in actualitatea zilei… de maine, ieri si chiar azi. Si totdeauna.
Cred ca am uitat sa iubim. Si aici nu ma refer la simple vorba risipite in cadrul unui cuplu de tineri… ma refer la acel sentiment pur ce se naste o data in viata pentru a rezista timpului si provocarilor date de greutatile vietii. Cati dintre noi mai stim sa iubim? Cati dintre noi mai simtim viata cu adevarat? Am uitat… Integram atat de mult problemele, obsedati de acea solutie fixa si clar data de ecuatie, incat uitam mai apoi cat de importanti au fost pasii facuti. Si apoi, prietenia, acea legatura ce ar trebui sa existe pentru o vesnicie… e doar o alta frunza a unui copac singuratic.
Copac singuratic, de ce? De ce in fiecare an arunci cu brutalitate frunzele tale reci si moi, cand ele revin mereu? Revin ca durerea, ca un urmaritor de care nu poti scapa orice ai face, ca o iubirea imposibila. Da, iubire. Iubirea ese elementul central al vietii noastre, in jurul caruia orbiteaz de cele mai multe ori fericirea deplina. Ne nastem din iubire, dar mai apoi incheiem ciclul vietii noastre in mod brutal de cele mai ulte ori, acumuland durere si ura si distrugand acel frumos ce ne-a fost dat de catre parintii noi atunci cand ni s-a dat sansa sa vedem lumina acestei lumi.
Ne seaca sufletele… ne seaca si ne dor, ne chinuiesc. E ca si cand as scrie cu durere si fericire in acelasi timp si in acelasi loc. Dar stai… oare asta fac si eu, caci e mai simplu? Nu… sau da… e doar un joc de cuvinte. Pana la urma viata nu este numai lapte si miere, e doar un mit. Iar eu acum simt durere. Durere cruda. Durere rece. Urasc si iubesc.
Scriu doar sa ma exteriorizez… voi fi oare “auzita”?